Respiratia  in karate-ul de formare ii este rareori dat sistematic atentia . Este greu de spus daca instructorii cred ca nu este importanta ,sau daca practicantii cred ca este nevoie sa o lucreze pe cont propriu .Indiferent de cazuri respiratia in formare nu este practicata in majoritatea scolilor de Karate.

Scopul acestui articol este de a explora cele doua metode principale de respiratie care sunt utilizate in karate. Partea intaia acestui articol se va referii la respiratia abdominala  care este utilizata atunci cand lucram pe flexibilitate,cladirea fortei musculare si rezerva de energie

 Respiratia abdominala se practica de mii de ani in aproape toate artele martiale .Doar in timpurile moderne cum ar fi karate-ul ,cu accent pe competitie sportiva  si  concurenta  ,exercitiile de respiratie au fost neglijate . O respiratie corecta oxigeneaza singele , care este de o importanta deosebita in muschi, permitindu-le sa devina mai puternici si mai supli . Respiratia are, de asemenea , efectul de a ajuta mintea sa se calmeze .Relaxeaza mintea .Aceasta la randul sau, va permite muschilor sa se relaxeze .

Respiratia abdominala este o practica de a invata sa utilizati plamani la intreaga lor capacitate. Accentul se pune pe abdomen , sau hara , .Dupa cum se respira , impinge in jos si da aerul afara din partea inferioara . Aceasta este o actiune musculara, precum si o actiune respiratorie care implica constientul dumneavoastra si expansiunea muschilor abdominali  .Prin impingerea abdomenului va creati un vid care va permite dumneavoastra o deschidere a plaminilor la capacitatea maxima . Imaginati-va ca cineva va trage adinc aerul din parte de jos a corpuluii dumneavoastra . Apoi pe masura ce respirati contractati muschi abdominali tragindu-i in sus , si permitindu-le sa se stranga datorita aerului din plamini . Este dosebit de important sa va relaxati si sa va concentrati pentru a va elibera de tensiune in timpul procesului de respiratie .

Respiratia abdominala este cea mai buna metoda pentru construirea de putere si flexibilitate in masa musculara . Ca o regula generala muschi au nevoie de timp pentru a-si  elibera tensiunile create in viata de zi cu zi  . Prin practicarea respiratiei abdominale , va dati timp sa va relaxati muschii, iar acestia la randul lor le permite sa actioneze natural .

Desigur  cele mai multe clase de karate dedica primele 15 minute pentru intindere. Intinderea este axata in principal pe anumite grupe de muschi sau mase musculare care urmeaza sa fie folosite in timpul cursului . Ea implica de obicei tragerea de muschi in directii opuse. Cea mai buna sugestie este de a va face timp inainte de incalzire pentru a practica respiratia abdominala . Acest lucru va va permite sa incetiniti ritmul dur de intindere si sa simtiti de fapt ce se intampla in interiorul organismului .

Intr-o perioada scurta de timp ar trebui sa incepeti sa observati o diferenta in modul in care va simtiti muschii si veti obtine un raspuns mai rapid de la ei .Partea de formare este de a deveni constienti de trairile din corpul dumneavoastra , senzatia de a controla muschii facand mult mai eficiente tehnicile . Respiratia abdominala va ofera sansa de a va concentra si controla acest sentiment  mentinandu-va atentia pe un anumit muschi care se intinde si va duce mintea si corpul impreuna spre acelasi scop .

Orice intinderi pe care le facem sunt bune mai ales daca sunt facute regulat , incet si cu respiratie . Respirati abdominal in timp ce va intandeti , va ajuta sa coordonati muschii creandu-va o stare tonica . In karate organismul este pregatit pentru a lucra ca o unitate completa . Fiecare muschi lucreaza in armonie pentru a produce un procedeu eficient .

Respiratia  abdominala construieste forta in muschi si le permite sa devina mai flexibili . Odata ce organismul este puternic , flexibil si plin de energie , putem incepe sa practicam o metoda de respiratie , care ne va permite sa concentram energia si sa creem un puternic KI .

Autor : Hoopes Aaron

Pornind de la premisa ca antrenamentul sportiv este inainte de toate un proces didactic cu implicatii multiple, este necesara diferentierea principiilor antrenamentului sportiv in doua categorii: Principii generale.

Principiile generale sunt denumite ca atare deoarece se intalnesc in toate genurile de activitate sociala, indeosebi in sfera educationala. Aceste principii surprind si sintetizeaza realitatea complexa a antrenamentului sportiv, din punct de vedere al procesului pedagogic prin care se prepara performanta sportiva.

Principiile antrenamentului sportiv pot fi formulate dupa o anumita taxonomie a criteriilor, care sa porneasca de la aspectele cele mai generale ale activitatii sportive si de la obiectivele ei, pentru a continua cu continutul, metodele si strategiile adecvate.

 

Asadar, aceasta taxonomie propusa cuprinde patru categorii de principii: a.pricipii privind orientarea pregatirii si dezvoltarii multilaterale a personalitatii si integrarea socio-profesionala a sportivului, eficienta maxima si economicitatea, ca si complementaritatea teoriei cu practica;

b.principii privind obiectivele: maximalizarea capacitatii de performanta, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective si emotionale, controlul, obiectivarea si evaluarea activitatii si colaborarii dintre antrenor, sportiv si colectivul de asistenta stiintifica; c.principii privind continutul: interdisciplinaritatea, rationalizarea si operationalizarea; d.principii metodico-strategice: individualizarea, constientizarea, motivatia si efortul voluntar, accesibilitatea, interactiunea mijloacelor verbale cu cele neverbale, suprainvatarea, modelarea, simularea, specializarea si autoreglarea sportivului.

2.2.Principii specifice In aceasta categorie se includ principiile care actioneaza preponderent in antrenamentul sportiv si care sunt utilizate si in alte activitati, generatoare de alte tipuri de performante (balet, muzica, circ etc.). Principiile specifice sunt de esenta biologica pentru ca practica antrenamentului implica inainte de toate cunoasterea si respectarea legilor care guverneza procesele de adaptare (a organismelor vii la excitatii exterioare repetate care se manifesta sub forma solicitarilor fizice). Aplicarea legilor generale ale adaptarii la aspectele specifice antrenamentului sportiv a permis formularea principiilor lui biologice.

2.2.1.Principiul continuitatii Evidentierea acestui principiu s-a impus pe masura extinderii competitiilor sportive si mai cu seama datorita esalonarii lor pe intregul an calendaristic. Astfel, caracterul ciclic al pregatirii a fost inlocuit cu cel continuu. Unii autori, evoca inca principiul ciclicitatii in acceptiunea de repetare in timp a concursului si a pregatirii, dar viata sportiva internationala a impus corelarea intre pregatire si concurs, adica continuitatea pregatirii ce leaga si conditioneaza concursul urmator. Marirea frecventei concursurilor sportive, sporirea dificultatilor acestora au determinat cresterea rolului procesului pedagogic al antrenamentului sportiv, ameliorandu-i efectele, indeosebi pe plan biologic. Altitudinea performantei sportive a depins tot mai mult de nivelul calitatilor motrice innascute si dobandite ale sportivilor, de numarul deprinderilor motrice, concretizate in elementele si procedeele tehnico-tactice cele mai eficiente. Acest aspect se urmareste in cadrul lectiilor de antrenament sau, mai bine zis, in suita lectiilor care compun un ciclu saptamanal, o etapa, o perioada cu ciclu anual de pregatire. Deci, necesitatea realizarii unei succesiuni permanente a lectiilor de antrenament a izvorat din cunoasterea legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice si de dezvoltare a calitatilor motrice ale sportivilor. Schimbarile complexe survenite in organism sub influenta exercitiilor fizice, a mijloacelor antrenamentului au un caracter fizic si se mentin un timp limitat. Pornind de la ideea fundamentata stiintific, conform careia mecanismul formarii si perfectionarii deprinderilor motrice, ca si dezvoltarea calitatilor motrice se conduc dupa regulile temporare reflexe, este indispensabil sa se asigure continuitatea antrenamentului sportiv. Perfectionarile morfofunctionale caracteristice sportivilor nu sunt castigate pentru totdeauna, ci reprezinta modificari reversibile, tocmai datorita capacitatii organismului de a se adapta mereu la conditiile de mediu in continua miscare. Daca efortul nu se mai repeta se creaza o situatie diferita de cea precedenta si organismul va reactiona in conformitate cu noile cerinte. In absenta exercitiilor care au determinat si intretinut perfectionarile caracteristice antrenamentului, organele si sistemele corpului se adapteaza la noile conditii, capacitatea functionala, structura si dimensiunile lor reducandu-se pana la nivelul solicitarii noi, mai scazute, la care sunt supuse. Practica sportiva si cercetarea stiintifica au demonstrat ca perfectionarile dobandite prin antrenament se pierd intr-un timp de 3-4 ori mai scurt decat cel necesar obtinerii lor. Involutia survine chiar si in cazul in care nu se intrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului in raport cu cea din etapa precedenta. Suprimarea brusca a eforturilor de catre sportivii de performanta obliga organismul acestora sa treaca rapid intr-o situatie complet noua care impune o solicitare atat de mare a mecanismelor de adaptare, incat adesea pot surveni tulburari sau imbolnaviri. Cercetarea stiintifica fundamentala, cea aplicativa, experienta marilor antrenori demonstraza necesitatea obiectiva a aplicarii cu strictete a principiului continuitatii, ca o conditie fundamentala a perfomantei de talie mondiala.

2.2.2.Principiul solicitarilor optime si a cresterii in trepte a eforturilor Transpunerea in practica a principiului continuitatii presupune si instituirea unui regim permanent de activitate a sportivului si realizarea unui numar suficient de repetari ale mijloacelor de antrenament. In scopul cresterii nivelului de pregatire a sportivului este necesar ca, pe fondul asigurarii continuitatii activitatii sale, antrenorul si sportivul sa modifice treptat continutul exercitiilor si mijloacelor de antrenament. Dialectica performantei sportive consta in cresterea treptata a eforturilor in antrenament, pana la atingerea nivelurilor maxime,permanent modificabile. Aceasta crestere a eforturilor se bazeaza pe dezvoltarea capacitatii functionale a organismului omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul inconjurator. Cercetarile stiintifice au aratat ca, in cazul in care oirganismul este supus unui excitant care creste dintr-o data, dincolo de limita, se produce o slabire a reactiei, o inhibitie (‘’inhibitie supraliminara’’ sau ‘’inhibitie de protectie’’). Astfel, la un efort slab de volum, intensitate, durata sau structura (sau toate la un loc), organismul sportivului raspunde corespunzator, cu o cheltuila de energie redusa. Pe masura ce intensitatea excitantului creste, adica parametrii efortului din antrenamente isi maresc valorile, se amplifica si cantitatea de energie pe care sportivul o cheltuieste pentru a raspunde adecvat. In momentul in care antrenorul amplifica in mod exagerat efortul si nu primeste un raspuns corespunzator din partea sportivului, inseamna ca s-a depasit gradul de pregatire al acestuia. La efortul nou, supramarit, el nu se mai poate adapta, iar eforturile mari de vointa depuse pentru a respecta totusi indicatiile il expun la o epuizare sau la supraantrenament. In cazul in care organismele se adapteaza in mod progresiv la excitanti din ce in ce mai puternici, pot suporta o excitatie anterior supraputernica (o solicitare neobisnuita pentru organismul sportivului) astfel ca excitantii (antrenamentul) care provocau mai inainte aparitia inhibitiei supraliminare devin accesibili, acestia actionand intocmai ca un excitant puternic sau mediu. Prin urmare, antrenamentul ideal este cel care inregistreaza indici superiori cantitativi si calitativi, atingand valori si solicitand organismul pana la ‘’refuz’’. O conditie de baza a perfectionarii organismului la efort o constituie evitarea aparitiei fenomenului de obisnuinta sau de acomodare. Aceasta se realizeaza prin respectarea ‘’principiului cresterii in trepte a efortului’’. Acest principiu preconizeaza cresterea gradului de solicitare a organismului prin intensificarea efortului cand se utilizeaza aceleasi mijloace sau prin schimbarea acestora, organismul reactionand mai puternic la excitanti cu care nu este obisnuit.

2.2.3.Principiul prioritatii efortului specific competitional Reactiile de adaptare la diferite exercitii mai au inca o caracteristica principala si anume specificitatea lor. Raspunsul organismului nu este acelasi la toate solicitarile. In functie de particularitatile fiecarui excitant unele organe sunt solicitate mai mult, altele mai putin. Faptul ca gradul de perfectionare morfofunctionala a organismului conditioneaza nivelul performantelor sportive si ca aceste perfectionari depind de efortul depus in antrenamente duc in mod necesar la concluzia ca obtinerea celor mai inalte performante este posibila numai daca solicitarile din antrenament respecta specificul efortului competitional. Avand in vedere faptul ca, in practica sportiva rezistenta, forta si viteza nu exista ca atare, ci numai ca forme concrete de manifestare si ca specificitatea maxima a acestora este cea din timpul competitiei, rezulta ca unul dintre mijloacele otime de antrenament il constituie concursul. De altfel, metodica actuala acorda o pondere tot mai mare concursurilor ca mijloc de pregatire pentru performante.

2.2.4.Locul pregatirii fizice multilaterale in antrenamentul sportivilor dr mare performanta Numerosi autori romani si straini considera pregatirea fizica multilaterala ca un principiu de baza al antrenamentului sportiv.Potrivit acestui principiu, orice sportiv, indiferent de disciplina practicata, trebuie sa acorde o atentie deosebita dezvoltarii celor patru calitati fizice de baza (forta, viteza, rezistenta si indemanare) daca doreste sa obtina performante de inalt nivel. Acest principiu mai poate fi mentinut in antrenamentul actualilor sportivi de mare performanta numai daca se constata ca sunt inca valabile cele doua teze fundamentale si anume: a.pregatirea fizica multilaterala este o conditie a obtinerii rezultatelor inalte si b.antrenarea unei calitati motrice se reflecta pozitiv asupra celorlalte calitati. Verificarea primei teze s-a facut prin cercetarea particularitatilor morfofunctionale si motrice ale campionilor actuali din diferite ramuri de sport. Din astfel de cercetari a reiesit ca dezvoltarea fizica multilaterala nu este o conditie a obtinerii performantelor ridicate in sporturile al caror efort competitional necesita o singura cale de eliberare a energiei. Astfel, problema pregatirii fizice multilaterale in sportul de inalta performanta actual trebuie privita intr-un mod diferit decat in deceniile anterioare. Pregatirea fizica multilaterala nu mai poate fi considerata ca o conditie a obtinerii performantelor inalte la toate disciplinele sportive, deoarece, marii campioni din sporturile ale caror efort competitional impune numai efort aerob sau anaerob nu sunt multilateral, ci unilateral dezvoltati, avand perfectionate doar organele, calitatile motrice si capacitatea de efort specifice cerintelor competitionale. De asemenea nu exista dovezi ale transferarii efectelor pozitive dobandite in organele si sistemele solicitate in antrenament si la organele si sistemele care nu au fost solicitate in antrenamentul respectiv. Nici progresul obtinut intr-o calitate motrica nu se reflecta pozitiv asupra altei calitati motrice daca miscarile acesteia nu angreneaza in lucru aceleasi fibre musculare si aceleasi organe ca si calitatea care a fost antrenata. Exista insa numeroase dovezi ca antrenamentul care determina mari perfectionari functionale, structurale si dimensionale in organele limitative ale unei cai de eliberare a energiei poate sa influenteze negativ organele care conditioneaza eliberarea de energie pe cealalta cale. Se poate afirma ca sportivii de mare performanta din disciplinele si probele al caror efort competitional se bazeaza pe o singura cale de eliberare a energiei, iar din punct de vedere motric rezultatele au ca factor limitativ o singura calitate pregatirea fizica multilaterala este contraindicata, nefavorizand obtinerea performantelor maxime, putand chiar sa franeze realizarea lor. Cand efortul competitional are caracter mixt si cerintele tehnico-tactice necesita mai multe calitati motrice, antrenamentul fizic trebuie sa fie multilateral. In ceea ce priveste pregatirea fizica multilaterala in antrenamentul copiilor si juniorilor, teoretic consideratiile care pledeaza pentru specificitatea efortului in antrenament nu isi pierd valabilitatea nici la aceste perioade de varsta.

3.Concluzie Se considera ca intelegerea si aplicarea principiilor antrenamentului sportiv au o insemnatate hotarartoare in obtinerea si mentinerea performantelor sportive la nivel inalt. Aceste principii alcatuiesc punctul de plecare al teoriei si practicii antrenamentului sportiv modern.

Procesul de învăţare a kumite-ului în karate Shotokan poate fi o cale lungă şi dificilă. De obicei, un practicant începe prin învăţarea kihonului parte introductivă in stilul shotokan, cum ar fi pumni, blocuri şi lovituri şi apoi de bază, urmat de exerciţiile cu partener, cum ar fi Kumite gohon (cinci-pasi cu partener) şi Kumite Sanbon (în trei etape cu partener), la nivel de început şi apoi kihon-Ippon kumite (un atac de baza cu partener), la nivel intermediar. Până în momentul în care studentul a ajuns la nivelul de centura maro destul de avansat pentru a trece la jyu-Ippon kumite (un pas liber ). Deci, în esenţă, primi doi ani de practica a karate-ului sunt axati pe învăţare , o bună înţelegere a tehnicii de bază şi modul în care aceste tehnici pot fi folosite împotriva unui adversar.

 Multi dintre instructori introduc Kumite jiyu (liber), în mijlocul perioadei de invatare a tehnicicilor de baza pentru a rupe monotonia.Cred că aceasta este o idee bună în special la nivelurile intermediare de 6-4 kyu. . Eu cred că au o mare valoare în mod sistematic, introducerea exercitiilor cu partener prin secvente stabilite , dar este, de asemenea, important să se încurajeze libertatea de circulaţie şi creativitatea prin lupta libera.

Dacă ne uităm la metodele de formare pe care stilul Shotokan le ofera putem vedea că Kumite gohon ,Sanbon Kumite sunt, în esenţă, exerciţii cu partener care se concentrează pe repetarea unor tehnici ofensive şi defensive. Kihon-Ippon kumite ofera aplicatii diferite a tehnicilor de bază şi scoate în evidenţă "o sansa", mentalitatea şi importanţa contra-atacurilor sub stres. Jiyu-Ippon kumite si-Ippon kihon kumite trec la un nivel urmator, prin introducerea conceptelor de la distanţă, timp, raza de acţiune şi elemente surpriză. Acest articol presupune că cititorul stăpâneşte deja tehnica de bază, printr-o înţelegere mai profundă a ceea ce Hirokazu Kanazawa, numeste în continuare "armonia cu adversarul tău." . Potrivit Kanazawa-Sensei, în cazul în care aveţi posibilitatea să va armonizati cu adversarul nu veti pierde nici o întîlnire, fizica sau verbala. La cel mai înalt nivel de acest concept, înseamnă că nu veţi fi atras într-o întâlnire, în primul rând pentru că veti fi capabil să cititi intenţiile adversarului şi orice ostilitate şi conflictele care pot apărea. Din punctul de vedere al practicii reale Kumite, există câteva concepte-cheie pentru al înţelege. În cadrul categoriei de ansamblu a armoniei cu adversarul tău, există trei sub-categorii de strategie defensivă. Acestea sunt numite ‘contra atac’, ‘atac in acelasi timp’ şi ‘pre-atac preventiv.’

Prima dintre strategii (contra atac) este cea mai uşoară, atât pentru a o înţelege şi, de asemenea, cea mai uşoară pentru a o executa din punctul de vedere al practicantului. Atacatorul loveste .iar oponentul va folosi unul din blocaje urmat de un contra-atac. Aceasta este cea mai uşoară formă de strategie de aparare cu toate ca si aici va trebuii sa iesi din calea adversarului , sa utilizezi un bloc adecvat si apoi sa contra-ataci .

Strategia a doua, (atac in acelasi timp) este mult mai eficientă, dar este, prin urmare, mai dificil de executat. Această strategie este în cazul în care apararea iti da posibilitatea de a vedea atacul, la punctul în care atacatorul este in desfasurare. De exemplu, atacatorul vine cu o lovitura de pumn .Aparatorul, văzând atacul, rezistă reacţiei naturale de mişcare înapoi, si in timp ce adveresarul inainteaza cu tehnica muta capul si in perfecta sincronizare cu el contra-ataca cu pumnul.Dezavantaj al acestui tip de aparare este că aveti nevoie de viteza superioara, timp si capacitate tehnica superioara adversarului. Atunci când vă întâlni cu un adversar superior vei vedea rapid ca ideile si strategiile tale nu vor mai functiona.

Strategia finală de armonizare cu adversarul tau este numita "Sen no sen," care ar putea fi tradus ca "pre-atac preventiv" sau "atac in avans". Uneori, acţiunile adversarului necesită acţiune imediată din partea dvs., fără nici un gând prealabil. Acesta inseamna că sunteţi capabili de a "citii" adversarul , simţul si intenţiile ne recomandată sa reactionam, atât preventiv cat şi în mod corespunzător. Acest lucru este "Sen no sen". Deci, din nou în dojo acest lucru este caracterizat de acel moment între doi oponenţi atunci când unul este pe cale să se atingă, dar atacul nu sa întâmplat încă. Acest moment este uneori denumit "decalaj" dintre intenţie şi acţiune. Treaba ta este de a utiliza (lectura adversarului), precum şi să iei măsuri decisive şi imediate înainte ca adversarul tau sa fie în măsură să si urmeze strategia . Dacă realizati corect chiar nu conteaza ce tehnici precise va utiliza pentru că dacă le incearca în fracţiune de secundă in care ti se creaza oportunitatea, adversarul tau va fi complet copleşit şi a învins.

Când au toate strategiile de mai sus defensive în arsenalul dvs. de kumite sunteţi pe cale de a fi capabil de a va armoniza deplin cu adversarul. Încă o dată obiectivul dvs. final este de a evita conflictele cu potenţial dăunător cât mai mult posibil, dar în momentele în care o acţiune decisivă este necesară, exerciţiile de kumite ar trebui în mod natural sa va ofere un avantaj . Diferenţa va fi ca reactiile de kumite v-ar putea chiar salva viata .

Autor Chiru Dragos 3 dan

Sportul – activitate de masă – este îndrăgit de tot mai mulţi tineri, care fie pentru menţinerea sau întărirea sănătăţii, fie pentru obţinerea de performanţe practică una sau alta din multiplele ramuri sportive.   Astăzi aproape toţi tinerii cuprinşi în activitatea sportivă iau parte la concursuri, în care caută să-şi dovedească măiestria sportivă dobândită în ramura respectivă. Întrecerea şi sportul sunt noţiuni corelative. Spre deosebire de întrecerile de alt gen, competiţiile sportive vizează nu numai învingerea unui adversar ci şi a spaţiului, a timpului, a obstacolelor naturale şi artificiale.Cine practică exerciţiile fizice de unul singur, doar în scop recreativ poate fi considerat sportiv doar prin alură, dar el nu se poate integra în adevărata familie a

sportivilor.

Sportul înseamnă întrecere dar înseamnă şi performanţă, record, premiu, spirit de echipă. A fi sportiv înseamnă să doreşti în primul rând întrecerea, să doreşti victoria.
Sportivul care participă în concurs are răspunderi proporţionale cu importanţa competiţiei, cu gradul de pregătire şi nivelul propriilor pretenţii, ba chiar în funcţie de postul ocupat şi de sarcinile de joc ce îi revin. Sentimentul răspunderii nu se limitează numai la performanţă ci este întărit şi susţinut de întreaga comportare atât fată de parteneri cât şi faţă de adversari, arbitri şi spectatori.

Etica întrecerii sportive impune respectarea regulilor de concurs, a adversarului, a arbitrilor, a spectatorilor. Fair-play-ul nu este numai un “stil” ci şi o orientare profund morală şi necesară în condiţiile în care rivalitatea sportivă dobândeşte accente tot mai acute. Dacă spiritul de combativitate trebuie să fie prezent permanent ca o condiţie a mobilizării şi luptei pentru performanţă şi victorie, agresivitatea, brutalitatea sunt condamnabile, dar din fericire rare, şi care nu caracterizează sportul în general.
Comportarea sportivului într-un concurs, după cum am arătat şi mai sus, depinde de foarte mulţi factori. Înainte de concurs şi chiar în concurs, sportivii sunt stăpâniţi de diferite stări emoţionale, care au o influenţă foarte mare asupra comportamentului sportivului în concurs şi chiar asupra rezultatelor obţinute. Aceste stări emoţionale pot apare şi în cadrul antrenamentului sportiv.
Rolul emoţiilor a fost de multă vreme cunoscut, însă spre deosebire de sfera calităţilor morale unde se poate acţiona conştient pentru corectarea lor, în sfera emoţiilor se manifestă şi astăzi o anumită neputinţă în dirijarea şi înlăturarea efectelor negative.
Emoţiile puternice de care sunt cuprinşi sportivii influenţează asupra bunului mers al proceselor intelectuale şi asupra conducerii corecte a acţiunilor. Sportivii de cele mai multe ori greşesc în aprecierea situaţiilor, în executarea mişcărilor, fapt ce duce la obţinerea de rezultate slabe, cu toate că sportivii respectivi, stăpâniţi de emoţii, sunt bine pregătiţi din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic.
De cele mai multe ori emoţiile nu pot fi preîntâmpinate, ele apărând spontan, fără participarea voinţei şi astfel produc dereglări care influenţează direct rezultatele sportivului.
Cauzele emoţiilor sunt multiple, ca de altfel şi formele pe care le îmbracă. De asemenea şi mecanismele fiziologice după care se formează nu sunt încă pe deplin elucidate, ele rămânând şi pe viitor o problemă de actualitate.
Emoţiile nu se pot produce însă fără participarea scoarţei cerebrale, fără conştiinţa semnificaţiei situaţiei respective. Rolul scoarţei în mecanismul fiziologic al dezvoltării emoţiilor devine şi mai clar în lumina legilor reflexelor condiţionate. Astfel formarea de noi emoţii, stingerea celor existente, precum şi complicarea celor existente se explică prin legile reflexelor condiţionate.

În activitatea sportivă la baza producerii emoţiilor stau trei factori importanţi: pregătirea sportivului, obstacolul ce trebuie învins şi dorinţa de a învinge.
Reacţiile emoţionale în timpul efectuării exerciţiilor fizice sunt foarte variate. În funcţie de factorii arătaţi mai sus reacţiile pot fi pozitive, de avânt înaintea concursului, de încredere în propriile forţe, de bucurie pentru victorie, satisfacţie faţă de rezultatul obţinut, etc. şi de asemenea reacţii negative, de teamă, de frică în faţa adversarului, neîncredere în forţele proprii, simţământ de deprimare în faţa unor greutăţi, etc.
Reacţiile emoţionale se caracterizează şi prin diferite particularităţi ale modificărilor funcţionale ale activităţii sistemului nervos şi a întregului organism al sportivului. Se modifică excitabilitatea generală a sistemului care influenţează asupra vitezei reacţiilor şi mişcărilor sportivului, modificări ale tonusului muscular, activitatea sistemului cardio-vascular, respirator şi ale altor procese vitale ale organismului. Datorită acestui lucru reacţiile emoţionale exercită o influenţă diferită asupra capacităţii de lucru a sportivilor, asupra gradului de pregătire al acestora pentru realizarea exerciţiilor fizice în vederea luptei sportive.
În procesul efectuării repetate a acţiunilor sportive, multe reacţii emoţionale se fixează, ele dobândind o anumită stabilitate şi astfel apar în mod repetat în aceleaşi condiţii. Se formează un anumit “tip” de stare înaintea startului, o anumită reacţie faţă de spectatori, faţă de obstacolele pe care trebuie să le învingă.
Este bine dacă aceste reacţii sunt pozitive, dacă favorizează capacitatea de lucru a sportivului. Însă, la foarte mulţi sportivi se manifestă şi reacţii negative, de teamă, de neîncredere în forţele proprii, apatia din înaintea startului , toate acestea împiedicând obţinerea succesului şi însuşirea deprinderilor în înfruntarea greutăţilor.
Reacţiile emoţionale ca modificarea pulsului, a ritmului respirator, mişcări expresive ca nervozitate, irascibilitate ce pot să apară la unii sportivi, se remarcă prin stereotipul lor, adică ce se repetă într-o formă identică, aproape în cazul aceloraşi condiţii obiective.
Se pot întâlni şi alte categorii de sportivi, la care cele expuse mai sus să fie mai mult sau mai puţin valabile.
Astfel în corpul unor sportivi rutinaţi, cu o bogată activitate competiţională şi cu o foarte bună pregătire în ramura de sport pe care o practică, se pot observa alte modificări, alte reacţii decât la sportivii dintr-o categorie inferioară sau începători.

De exemplu dacă un sportiv suferă un traumatism, la acesta se instalează o reacţie emoţională de teamă. Dar, în funcţie de pregătirea sportivului, de rutina lui, de activitatea lui competiţională, de pregătirea lui practică şi teoretică, această reacţie emoţională se manifestă diferit de la sportiv la sportiv. Un maestru al sportului, normal, va căuta să ferească partea traumatizată, de fapt nici nu va trece direct la efectuarea exerciţiului sau a mişcării care i-a provocat traumatismul, ci va începe cu efectuarea a o seri întreagă de exerciţii menite să refacă partea traumatizată. În nici un caz el nu va renunţa la acest exerciţiu. Reacţiile emoţionale astfel stabilite nu se vor face pentru lungă durată, ca urmare a apariţiei lor repetată după suferirea eşecului.
La sportivii mai slab pregătiţi, începători, aceste reacţii emoţionale se vor stabiliza însă, şi se vor întării datorită apariţiei lor involuntare după suferirea eşecului. Aceste reacţii emoţionale pot face ca sportivul respectiv să renunţe pur şi simplu la efectuarea exerciţiului sau a mişcării respective, ba chiar în cazuri extreme la abandonarea ramurii de sport.
În fixarea sau lipsa de fixare a reacţiilor emoţionale de frică, importanţa cea mai mare o au particularităţile procesului de diferenţiere în activitatea corticală, în timpul formării legăturilor nervoase temporare şi fixarea reacţiilor emoţionale reflex condiţionate.
La începători, aceste reacţii reflex condiţionate au un caracter generalizat, ele fiind determinate de întreg procesul de excitanţi, fără o diferenţiere precisă a condiţiilor obiective care au dus la instalarea acestor reacţii. Emoţiile lor aveau un caracter diferit cu o arie largă a proceselor nervoase inhibitorii, fapt ce duce la rigiditate generală a mişcărilor şi la tulburarea întregii activităţi. Totodată se fixează, în cazul repetării involuntare a reacţiilor emoţionale şi reacţii secreto-motorii de ordin emoţional. Şi aceste reacţii au caracter involuntar.
Toate reacţiile care apar în mod involuntar şi se repetă, au o mare stabilitate, excitantul care le provoacă după mecanismul reflex condiţionat fiind ambianţa obiectivă a acţiunii. Chiar un excitant neînsemnat legat de demult, de evenimentul tipărit, poate provoca în mod repetat aceeaşi reacţie.
Reprezentările emoţionale, ce apar în urma reacţiilor, pot fi legate şi de reacţii secreto-motorii şi au şi ele un caracter stabil, şi din această cauză este foarte greu să scapi de ele. Ele apar involuntar doar la vederea aparatului, a reprezentării imaginii sau a mişcării care a provocat reacţiile emotive de frică. Chiar discuţiile despre acestea pot provoca asemenea emoţii datorită legăturii ce există între primul şi cel de al doilea sistem de semnalizare.
În general reacţiile emoţionale de frică sunt exprimate prin diferite cauze: în primul rând caracterul generalizat al reacţiilor reflex-condiţionate, în al doilea rând prin fixarea reacţiilor reflex-condiţionate prin repetare, iar în al treilea rând prin inerţia proceselor nervoase de inhibiţie şi excitaţie apărute ca rezultat al unor mari încordări ale proceselor corticale în cazul excitaţiilor traumatizante.
Acestea sunt unele din cauzele fiziologice ale apariţiei emoţiilor. Pe de altă parte, succesul în rezolvarea sarcinilor care se ivesc în timpul concursului poate provoca emoţii active de satisfacţie şi bucurie. Totodată se întăreşte sentimentul de încredere al sportivului în forţele proprii. Aceste emoţii îl stimulează pentru întrecerea viitoare. Contrar succesului, insuccesul poate provoca întristare, deprimare, neîncredere în forţele proprii. În acelaşi timp la unii sportivi insuccesul poate provoca şi o atitudine de insatisfacţie, necaz, indignare, ambiţie şi poate servi ca un imbold pentru acţiuni mai active mai organizate.
În felul acesta emoţiile devin pentru sportivi excitanţi condiţionali la care ei se pot obişnui să răspundă în mod cuvenit, aducând ţi calităţile emoţional-volitive ale personalităţii în procesul de pregătire.
Victoria sau înfrângerea pot avea o influenţă considerabilă asupra psihicului sportivului. Trăind satisfacţia victoriei obţinute, aceasta poate avea o intensitate şi o profunzime variabilă. Forţa, profunzimea satisfacţiei depinde în mare măsură de importanţa concursului, de importanţa socială a rezultatului obţinut şi de cunoaşterea de către sportiv a acestei performanţe.
Atitudinea faţă de victorie sau înfrângere diferă însă de la sportiv la sportiv. Astfel in sportiv cu o bogată cultură generală, cu personalitate, va avea faţă de victorie o atitudine de modestie şi nu va fi indiferent faţă de înfrângere.
O altă cauză a emoţiilor sportive este gradul de pregătire al adversarului. Acestea diferă în funcţie de nivelul de pregătire al acestuia: un adversar mai slab pregătit provoacă emoţii mai slabe, sportivii fiind optimişti, încrezători în obţinerea victoriei, pe când prezenţa unui adversa mai puternic poate provoca unui sportiv cu speranţă de câştig emoţii foarte puternice, cu influenţe foarte mari asupra rezultatului.

De mare importanţă pentru rezultatul sportivilor sunt şi spectatorii. Astfel, prezenţe în tribunele stadionului a unor persoane importante, selecţioneri, conducători de cluburi, federaţii, fac ca starea emoţională a sportivilor să ia amploare foarte mare.
Spectatorii prezenţi în tribune, prin încurajările lor, pot avea o contribuţie asupra rezultatelor sportivilor. De multe ori un sportiv poate să câştige un concurs datorită publicului spectator. Spectatorii prin încurajările sau dezaprobările lor adresate unui singur sportiv pot duce la succesul sau insuccesul acestuia. Manifestările negative, de obicei, determină la sportivi diferite reacţii în funcţie de particularităţile individuale ale acestora.
În acest caz sportivul se poate manifesta fie printr-o mobilizare şi concentrare pentru a recupera ceea ce a greşit, fie să se demoralizeze complet şi să nu mai fie capabil să se mobilizeze cât de cât. Dacă sportivul a greşit, însă a făcut totul ce a depins de el pentru reuşită, atunci strigătele, dezaprobările spectatorilor nu trebuie să-l supere.
Concluzionând putem spune că emoţiile sunt reacţii ce apar involuntar, spontan iar posibilitatea de a acţiona pentru educarea lor este foarte mică. Totuşi profesorii, antrenorii trebuie să facă totul pentru diminuarea emoţiilor cu efecte negative şi să le întărească pe cele pozitive.
Bibliografie:
1. Cernicova, A.O., Emoţiile în sport, Ed. CNEFS.
2. Chappuis, R., Importanţa factorului “educaţie” în activitate, Rev. Ed. Fizică et Sport, Paris, Nr. 68/1964.
3. Demeter, A., Fiziologia Sportului, Ed. Stadion, Buc. 1971.
4. Epuran, M., Psihologia Sportului, Ed. CNEFS, 1968.

Frapează ,sau chiar amuză in artele marţiale , strigătele scoase de practicanţi in timpul antrenamentelor sau pe parcursul luptei . Inţelese superficial, strigătele par simple imitaţii ale filmelor de karate ,răbufniri ale orgoliului de a te face remarcat .Biologic vorbind , ele sunt interpretate ca fiind componente ale unui efort fizic efectuat , cu fortă si rapiditate.Într-adevăr , mişcarea realizată simultan cu exprimarea zgomotoasă a aerului din plamăni devine mai penetrantă si elimină din start un pericol ( tendinţa de a ne ţine respiraţia în clipa unei mişcari importante ). Dincolo de aceste explicaţii se află , însă , lumea  îndepărtată şi fundamentală  a experienţei Extremului Orient .